România cu cortul

Am hotărât să plecăm pentru 3 săptămâni prin România, numai cu cortul și câte o eventuală cazare pentru zilele ploioase. Fără un traseu bine stabilit, cu mașina burdușită și harta României descărcată pentru acces offline pe telefonul mobil, am ales să plecăm în ziua de sfânta Maria spre nord, luând calea care indica cea mai puțină ploaie în zilele ce urmau. Am luat cu noi și bicicletele, prin urmare, ne-a rămas și mai puțin loc pentru bagaje în mașină, pentru că astfel am fost nevoiți să lăsăm lada-portbagaj acasă. Așadar, în mașină eram noi patru, copiii în scaunele lor de copii, care ocupă suficient spațiu pe bancheta din spate (aproape tot, că veni vorba), la picioarele copiilor, scaunele pliante, la picioarele mele ligheanul de spălat rufe, găleata cu legume, apa de băut și rucsacul cu strictul necesar pe care îl luăm cu noi în orice clipă în care ne dăm jos din mașină sau ieșim din casă, între copii, căștile de bicicliști, aparatul de fotografiat și cărțile de citit ale băieților. Ne vedeam cu greu din mormanul de lucruri care cădea peste noi. Numai Alin era liber de bagaje, că deh, măcar șoferul să aibă loc să își miște membrele în voie.

 

Am luat cu noi cortul mic, de 3+1 persoane, care, ce e drept, ne cam înghesuie în ultima vreme, dar având în vedere că urma să îl întindem și să îl strângem cam în fiecare zi, ne-am spus că este cea mai bună alegere pentru această călătorie. Plus că, așa cum am povestit deja, nici spațiul de bagaje nu era prea fericit. 

Cortul mic, este un cort de la Decathlon, o ediție mai veche care se găsește mai greu în zilele noastre. Cortul este ăsta https://www.decathlon.ro/cort-quickhiker-2--id_8206032.html și îl recomand călduros oricui face ture în care are nevoie de un cort ieftinuț care să se întindă și strângă foarte rapid dar să fie și suficient de spațios.

Am împachetat în bagaje, pentru noi adulții, sacii de dormit de vară (Millet Baikal 750, greutate 620g, T.confort 9, T.limit 5, T.extrem -9). Copiii au sacii lor, tot de la Decathlon, mai groși decât ai noștri. Chiar dacă aveam de gând ca la un moment dat să ajungem sa petrecem câteva zile în Apuseni, ne-am gândit că nu o sa murim de frig 4-5 nopți și ne-am zis să nu umplem spațiul cu sacii de dormit groși. Se va fi dovedit mai târziu a fost o inspirație tare proastă!

 

30% din portbagaj era plin cu aragazul și butelia dar și cu lădițele de provizii pentru mâncare (conserve, mălai, orez, paste, bulion, cartofi și ceapă, fructe proaspete și uscate, nuci, brânză, iaurt). Fiecare dintre astea urma să fie aprovizionată în continuare pe măsură ce le consumam.

Aveam cât de cât un plan inițial. Să stăm pe cât posibil  departe de drumurile europene și autostrăzi și de centrele urbane, mari și medii. Aveam să mergem cât mai mult pe drumuri județene și naționale. Să trecem prin sate mici și uitate de lume și să ne facem cumpărăturile de la magazinele comunale sau măcar din orașele foarte mici și de pe marginea drumului de pe la oamenii care vindeau lucruri de prin curte.

 

 

Sâmbăta 15.august.2020

 

Am plecat la 11.00 din casă. A trebuit sa trecem pe la Decathlon să îi luam lui Horia ghete. Se pare că de la momentul în care ne-am închis în casă, în martie și până în miezul verii, ghetele de peste iarnă au devenit inutile. Ne trebuiau ghete că aveam sa mergem prin zone de deal și muntoase, prin văi și chei și în opinia mea tenișii nu se preteaza la așa trasee.

Ne-am uitat pe harta de la meteoblue.com sa vedem cum arăta prognoza pentru următoarele 48 de ore în toate zonele României aflate la nord de București și am ales în consecință. Ne-am îndreptat spre DN2-E85, București-Mărășești. Se pare că acolo era prognoza cea mai prietenoasă. Dar nu foarte! Am mers niște kilometri și am dat în ploaie. Nu torente, dar suficient de neplăcut. Cea mai tristă era previziunea ca aveam sa întindem cortul în udeală în prima seară. Și sa și mâncăm, în udeală.

Dacă tot o luasem, de voie, de nevoie, pe drumul Moldovei, ne-am spus că a începe excursia cu un obiectiv istoric nu e o idee proastă. Am ajuns la mausoleul de la Mărășești la 15.30. La 16.00 este ultima oră la care este permis accesul. Am apucat să îl vizitam. 8 lei/adult și 2lei/copil. Nu mai fusesem niciodată acolo și am fost plăcut surprinși să descoperim un monument frumos și bine îngrijit. Alături de monumentul propriu-zis, în care sunt marcate numele tuturor soldaților care au murit în primul război mondial, în luptele de pe linia Moldovei, în aceeași curte există un muzeu, mic dar interesant chiar și pentru copii, cu arme și uniforme expuse.

Mausoleul de la Mărășești ne-a ieșit în cale într-un moment propice. Băieții sunt la vârsta la care sunt curioși despre războaie și arme, aparate de luptă și comandanți de armate. Așa încât vizita s-a potrivit bine cu profilul micilor vizitatori.

Până am ieșit de la muzeu ploaia se oprise de-a binelea și părea să se vadă și o rază timidă de soare. Ne-am mai uitat o dată pe hartă și am văzut că am putea să facem stânga spre Cheile Tișiței care erau undeva prin preajmă. Oricum, ca direcție generală, excursia avea să se petreacă mai mult în Transilvania decât în alte zone. Așa că, trebuia cumva să cotim spre vest.

Bine, Cheile Tișiței sunt la vreo oră și jumătate de mers cu mașina spre vest de la Mărășești, prin Panciu, dar aproape, deh! Plus că nu era decât vreo 16.30 – 17.00 ceasul, iar perspectiva de a petrece foarte multe ore pe baltă în jurul cortului nu îmi stârnea neapărat prea multă nerăbdare.

Ne-am propus sa punem cortul la intrare în chei, sau undeva prin preajmă iar a doua zi să ne ducem să vizitam cheile. Mai trebuia să cumpărăm niște apă de băut, pâine și beri de pe drum.

Am pus cortul la intrarea în satul Valea Sării, pe malul râului Putna. Am mâncat cam pe ploaie și ne-am udat nițel. Ne-am băgat la somn repede și la maxim 21.00 eram adormiți cu toții.

Spre locul de cort de la intrarea în Valea Sării (google maps)

Cortul și copacul sub care am încercat (fără succes) să ne acundem de ploaie

Duminică 16.august.2020

 

În ciuda faptului ca am adormit toți devreme, ne-am trezit cu toții abia pe la 8.00. Ne-a luat cam mult până am strâns și am terminat micul dejun. Am reușit sa plecăm de unde campasem la aproximativ 11.00. Vremea era cam mohorâtă, dar măcar nu mai ploua. Ne-am zis că o să încercăm să ne mișcăm mai cu talent diminețile următoare.

Am plecat în continuare spre cascada Putnei și cheile Tișiței. Speram să nu ne mai plouă, în ciuda norilor care acopereau totul în preajmă.

Am trecut pe la cascada Putnei, care nu e nemaipomenit de spectaculoasă. În schimb la intrarea în drumul spre cascadă era un grup de jandarmi care rugau oamenii să poarte măști de protecție în zonă pentru ca era destul de aglomerat....și împărțeau bomboane de ciocolată familiilor cu copii. Cum băieții nu sunt cei mai mari fani ai ciocolatei am ronțăit bomboane snikers pe tot drumul până la apă și înapoi.

Cascada Putnei

Pe la 12.30 am intrat în cheile Tișiței. Intrarea costă 3 lei de adult. Copiii au intrat fără să plătească. Cheile sunt la aproximativ 1km de locul în care am ieșit din drumul național. Traseul prin chei este o cărare care traversează râul de mai multe ori.

Unul dintre numeroasele poduri care treaversează cheile

Vorbind cu ceilalți turiști de pe traseu am aflat că lungimea cheilor este mai mare de 10 km. Noi am mers doar 4 din ei. Peisajul este frumos, de pădure de foioase. Se merge numai prin pădure, în mare parte pe o potecă lată și ușor de străbătut. Pe alocuri poteca se îngustează și are bucăți scurte de traversare peste stânci.

Am mers încet. Am ieșit înapoi din chei pe la 16.30.

Cu ocazia asta Mihnea a câștigat trofeul cu ”cel mai puternic băiețel prin chei” (are doar 4 ani și a mers toți cei 8 km pe picioarele lui, fără să se plângă).

 

Din chei am plecat direct pentru a găsi un loc de pus cortul. Am traversat munții Vrancei, pe DN2D, spre Târgu Secuiesc și am făcut stânga către niște sate. Am ajuns pe la 18.30 la ieșirea îndepărtată a satului Ghelnița și am campat pe malul râului cu același nume. E un loc bun, chiar pe malul râului Ghelnița, pe un platou larg. Râul este ușor accesibil astfel încât am putut lua apă pentru spălat pe noi și vasele. Peste râu sunt câteva pensiuni. Peste drum de platoul pe care ne-am așezat este un izvor cu apă de băut de unde ne-am alimentat. 

Unde am pus cortul la Ghelnita  (google maps)

Izvorul de la care ne-am alimentat cu apă de băut  (google maps)

Am mâncat ciorba pe care o mai aveam de acasă, niște zacuscă și ceva legume crude. Ne-am băgat la somn pe la 20.30-21.00 după ce eu am făcut o baie în râu (viața la cort e atât de ușoară când este cald afară).

Luni 17.august.2020. 

Ne-am ridicat din sacii de dormit pe la 7.00. Am mâncat omlete făcute pe aragazul nostru de campanie și am băut cafea și ceai. Am plecat la 9.30 după ce am reușit sa strângem tot în 2,5 ore. A fost puțin complicat cu strânsul taberei diminețile. Ăsta este un aspect la care trebuie să mai lucrăm. Dar, tot e bine ca am apucat să ne punem la drum înainte de 10.00 dimineața.

Planul era să mergem spre Sighișoara, prin cheile Vârghișului. Dar până acolo ne gândeam ca aveam să mai facem niște popasuri prin zona Rupea-Viscri. 

Traseul, ne va fi dus la un moment dat în Apuseni și acolo plănuiam să stăm mai multe zile.

Planul s-a schimbat pe drumul spre Sighișoara, în schimb. 

 Am ajuns întâmplător în satul numit Vârghiș și ne-am dat seama ca de fapt cheile pe care le căutam sunt mult mai aproape decât ne-am așteptat. Am intrat pe un drum forestier asfaltat (?) din satul Vârghiș spre cheile cu același nume. La intrarea pe drum era un indicator care arăta ca drumul forestier are o lungime de 9,5km. Am mers aproximativ 3 km și am ajuns în spatele unei echipe care asfalta șoseaua. Am hotărât astfel sa ne oprim acolo și sa plecăm pe biciclete. Cu ele era mult mai ușor de ocolit utilajele de asfaltare. Am parcat mașina în marginea unei fânețe și pentru că tot am luat această pauză neplănuită, am mâncat câte ceva din bagaje, pentru că se făcuse deja ora prânzului.

Am luat bicicletele apoi și am continuat drumul către chei. Drumul este lung de 10 km cu rampe ușoare. 9,5 din cei 10 km sunt asfaltați. Am intrat în rezervație cu bicicletele în speranța că drumul va fi în regulă de parcurs cu ele. După numai câteva zeci de metri am înțeles ca drumul prin chei este o potecă suficient de accidentată astfel încât sa nu poată fi parcursă decât pe jos. 

Am lăsat bicicletele pe malul râului și am continuat pe jos. Am mers cam jumătate din lungimea cheilor în această zi. Suficient să ne dăm seama că traseul este frumos și merită să mai petrecem o noapte în zonă astfel încât le vizitam pe îndelete. 

Ne-am întors și ne-am oprit, în jurul orei 16.00 în prima poiană în afara rezervației. Eu și copiii am rămas aici cu bicicletele să îl așteptăm pe Alin care a continuat drumul pe bicicleta sa și s-a întors cu mașina de acolo de unde o lăsasem la marginea fâneței. Ne hotărâsem să punem cortul în această poiană ca să fim în apropierea cheilor pentru a doua zi când aveam de gând să facem traseul complet.

Am descărcat bagajele din mașină și eu am rămas cu copiii pe malul râului ca să pregătesc cina și să ne spălăm, iar Alin a dat o fugă până în sat ca să mai ia ce ne mai trebuia. Intrasem în chei cam pe nepregătite și nu prea aveam apă de băut și ne lipseau câteva ingrediente pentru micul dejun. 

Au făcut copiii baie în râu și apoi m-am dus și eu. Cât am lipsit, o vacă, care păștea liberă prin poiană, s-a apropiat de bagajele noastre. Copiii au început să strige că a venit vaca peste ei și peste bagajele noastre care erau stivuite pe iarbă. I-am rugat să o gonească ei, dar deh, copii crescuți la oraș, nu s-au descurcat, neam! ”Mama, vaca asta face pișu pe bagajele noastre!” ”Goniți-o mă, că un pișu de vacă e cât o găleată!” ”Nu putem, mama, e prea mare! Nu vrea să se miște!”... Ei bine, am terminat de spălat și am ieșit la prindere. Am gonit-o eu, dar aparent eram foarte interesanți pentru că vaca și-a petrecut toată seara și o parte din noapte în preajma cortului și mașinii noastre.

Când s-a întors, Alin s-a apucat să spele la râu rufele pe care le murdăriserăm deja în primele zile ale călătoriei noastre. Cum ne-a cam prins ploaia până în acest moment, copiii își cam umpluseră hainele de noroi, iar noi nu călătorim decât cu vreo 3-4 rânduri de haine. Le-am pus la uscat pe cadrele bicicletelor și pe barele portbagajului. Era încă soare și cald și până s-a înnoptat de-a binelea, erau aproape uscate.

Am petrecut această noapte și următoarea în poiana cu pricina. În prima noapte am tot fugărit vaca buclucașă. Se pare ca nu a avut chef să se ducă acasă la ea pentru noapte și gunoiul nostru i s-a părut suficient de gustos încât sa facă debandadă în jurul cortului. Nu suntem începători, nu am lăsat gunoiul pe jos, ci agățat undeva într-un copac. Numai că se pare că nu suficient de sus pentru vaca zburdalnică în miez de noapte. Spre jumătatea nopții am scăpat de ea, am adunat gunoiul împrăștiat și am reușit să dormim ca lumea până dimineață. A doua zi de dimineață a apărut în poiană un domn călare. Printre altele ne-a întrebat dacă am vazut o vacă. I-am zis omului că vaca a stat în poiană până spre dimineață. Iar întrebarea care a urmat m-a lăsat fără replică în prima fază: ”Și unde s-a dus?”, ”Nu știu nene, că nu ne-am împrietenit atât de mult peste noapte ca să îmi raporteze unde pleacă o dată cu venirea zorilor!”

A plecat omul și ne-am continuat și noi micul dejun și programul zilei.

 

Marți 18.august.2020

După micul dejun ne-am luat bicicletele și am străbătut din nou bucata de drum până la intrarea propriu-zisă pe poteca cheilor. Aveam de gând să străbatem cheile de la un capăt la altul. Este o potecă îngustă și semi-tehnica pe alocuri, care șerpuiește pe deasupra râului trecând peste vreo 10 poduri suspendate, de lemn. În pereții care străjuiesc cheile sunt multe peșteri în ale căror prime galerii se poate intra fără echipament special. Am încercat să vizitam vreo două, dar copiilor le-a fost frică de întuneric și necunoscut și prin urmare nu am insistat prea mult. 

Cheile au aproximativ 5 km lungime. Am mers până în capătul văii traversând râul și cățărând stâncile. Am ieșit din chei și am luat o pauză în poiana din capăt. Ne-am întors pe drumul pe care am venit, care, la întoarcere, ni s-a părut mult mai scurt, având în vedere că îl mai străbătusem o dată.

Am ajuns înapoi la cort pe la 16.00. Unde am gătit și ne-am spălat. Ne-am băgat în cort devremior și am dormit buștean pana a doua zi dimineața

 

Miercuri 19.august.2020.

Ne-am trezit ca de obicei în jur de 7.00. Am terminat cu micul dejun și bagajele în regulamentarele doua ore și un pic după 9.00 eram pe drumul către Sighișoara. 

Într-un sat pe drum ne-am oprit sa luam kurtoșii pentru care ne bătuseră băieții la cap timp de două zile. Surpriza: nu le-au plăcut! 

În Cristur ne-am oprit la Lidl să ne aprovizionam cu fructe și legume proaspete pentru ca încă aveam în plan să punem cortul undeva în preajma Sighișoarei. Din păcate a început curând să plouă suficient de tare cât sa ne hotărâm sa tragem la un camping măcar. Între noi fie vorba, copiii nu sunt cumplit de deranjați de nițică ploaie, la fel cum nu este nici Alin. Pe mine în schimb mă întristează tare vremea posomorâtă și statul cu cortul în ploaie atunci când nu am nicio posibilitate de a mă usca și încălzi decent. Mai ales în condițiile în care cortul cu care eram era cel mic care nu permitea mișcarea în voie prin el. Dacă am fi fost cu cel de familie în care este spațiu suficient în verandă și în interior, pentru orice, discuția ar fi fost cu totul diferită. Prin urmare am găsit pe harta Campingul Aquaris chiar în Sighișoara în apropierea gării, la fostul ștrand al orașului. Când ne-am apropiat am descoperit că știam locul din anii trecuți. 

Când am ajuns am aflat că taxa pentru noi 4 plus cortul era de 100 de lei iar costul unei căsuțe era de 130 de lei. Cum ploua, am hotărât sa luam o căsuță. Plănuiam sa rămânem numai în această noapte aici și apoi să ne continuăm drumul spre vest.

Campingul este într-o curte, nu foarte mare, pe marginea căreia este o alee suficient de mare încât să poate încăpea mașinile până la locul de cort sau la căsuțe. Locurile de cort nu sunt foarte numeroase. Vreo 8-9. Nici spațiul pentru corturi nu este foarte generos. Probabil că, suficient de înghesuite, pot încăpea vreo 10 corturi mici sau vreo 5 corturi de familie. Campingul este dotat cu toalete și dușuri foarte curate și un foișor cu frigider, grătar, chiuvetă pentru spălat vase și 4 mese de 4 persoane. Și la locul de gătit și luat masa era păstrată curățenia. De asemenea, la intrarea în camping există și un hotel/pensiune cu câteva camere în care la momentul respectiv am observat că erau cazate câteva familii.

În prețul cazării noastre era inclus și accesul la piscină, nelimitat. Piscina se deschidea dimineața pe la ora 10.00 și se închidea seara, la apus. Din păcate pentru noi, pe toată perioada șederii noastre acolo a fost ploaie și suficient de frig încât să nu ne bucurăm pe deplin de această piscină. Totuși Alin a făcut, într-o după-amiază, baie pe ploaie.    

Oamenii care dețin campingul sunt foarte primitori și de treabă.

După ce ne-am instalat am plecat să ne plimbam puțin prin cetate, în ciuda ploii. Nu mai fuseserăm în Sighișoara de vreo 8 ani. De la un ultim festival medieval la care luasem parte în tinerețea târzie. Era deja după amiaza. Pe la 15.00. Copiii erau suficient de obosiți. Am vizitat doar turnul cu ceas și ne-am dat cu trenulețul prin cetate. 

Seara, când ne-am întors la camping, încă ploua. Ne-am pus devreme la somn. 

 

Joi. 20.august.2020

Joi am hotărât sa rămânem în Sighișoara. Vremea era la fel de rea și drumul nostru părea sa ducă tot în ploaie.

Am rămas sa vizitam cetatea pe îndelete. 

În turnul fierarilor este deschisa de curând o expoziție despre viața și luptele lui Vlad Țepeș. Am vizitat o și ne-a plăcut. Printre altele, la interior am văzut o scurtă prezentare video a orașului despre toate clădirile importante vechi și toate turnurile de apărare. Dar și o animație despre urcarea pe tron a lui Vlad Țepeș și cea mai importanta luptă a sa: atacul de noapte. 

Am mers până la Turnul Frânghierilor, singurul turn de apărare din cetate, încă locuit. 

Turnul frânghierilor

Turnul a fost construit în preajma anului 1305 iar astăzi este renovat în mare parte. Turnul se găsește pe dealul bisericii evanghelice, chiar în colțul curții cimitirului. Mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase locuri în care cineva ar putea locui.  

Spre prânz am vrut să mâncăm pe la vreo cârciumă în oraș dar erau toate suficient de aglomerate și nu îmi doream neapărat, în condițiile date, să ne pierdem în mulțimi. Prin urmare ne-am întors la camping și am gătit acolo niște mazăre din conservă cu carne de pui. În timpul ăsta Alin a stat cu băieții în jurul piscinei. 

După-amiaza a început sa plouă rău și ne-am ascuns din nou în căsuță. 

Pe la 18.00 ploaia s-a oprit și am plecat până la Lidl-ul din capul străzii ca să cumpărăm niște cărnuri pentru grătar. Copiii ne tot bătuseră la cap de o vreme să facem focul și de câte ori ne opream pe undeva insistau în sensul ăsta așa că acum am găsit motivul.

Între noi fie vorba, chiar dacă mergem mult și des cu cortul, noi nu suntem cei mai mari fani ai făcutului de foc, nici pentru gătit (pentru asta folosim aragazul), nici pentru statul așa. În general, atunci când mergem mult, hainele din bagaje sunt limitate și nu țin neapărat să le umplem pe toate cu miros de fum și să mirosim ca atare în continuare pentru niște zile.

Prin urmare, pentru cina am făcut niște porc la grătar și am încheiat seara. 

 

Vineri 21.august.2020

Vineri dimineață am plecat, nu spre apuseni, cum era vorba, ci înapoi spre satele din nordul Brașovului pentru a vedea câteva cetăți – biserici fortificate. Ne-am uitat noi mai bine pe hartă și am văzut că suntem suficient de aproape de Viscri – Saschiz și că ar fi o idee bună să facem un ocol pe acolo. Oricum, atunci când am hotărât să luam bicicletele cu noi în această călătorie, cu gândul la aceste dealuri le-am luat.

Oricum vremea nu avea să țină cu planul nostru inițial cu Apusenii. După ce am verificat meteoblue.com am ajuns la concluzia că o grabă spre apuseni nu ne-ar fi prielnică. Urma ca luni și marți sa plouă în zona aia, și aparent peste tot în zona Ardealului. Prin urmare am hotărât sa mergem la bunica la Hunedoara pentru a ne feri de ploaie la începutul săptămânii care urma. Dar încă de vineri, era prea devreme. Așa încât cetățile din săsești păreau o idee foarte bună.

Odată ajunși în Saschiz, am văzut o hartă a traseelor de mountain bikeing din zona și ne-a încolțit în minte ideea de a parcurge măcar un traseu scurt cu bicicleta, pe renumita via Transilvanica. Erau trei trasee evidențiate pe hartă. Cel mai scurt avea cam 24 de km și realiza un circuit cu plecare și întoarcere în Saschiz. Celelalte două eram mult mai lungi. În jur de 50 si 70 de km. Nu ne-am pus problema să le atacăm. Cel scurt în schimb, ne cam făcea cu ochiul.

Am lăsat gândul deoparte pentru vineri și am plecat sa vedem câteva sate și biserici de prin preajmă. Am mers pe rând la bisericile din Saschiz, Cloașterf, Criț și apoi Viscri. De departe, biserica-cetate din Viscri este cea mai spectaculoasă. 

Biserica din Viscri

Cea mai mare și mai bine păstrată dintre toate. Cu ziduri mari și muzee organizate în incintele zidurilor și ale turnurilor de apărare. Turnul clopotniță poate fi vizitat și se poate urca până în balconul care îl împrejmuiește, astfel încât se dezvăluie, de acolo de sus, cel mai pitoresc peisaj transilvănean.

Vedere din turnul bisericii

În Viscri am și mâncat de prânz. La numărul 78 (cred). O familie care gătea câte doua feluri de mâncare și o prăjitură, pe zi. În ziua aia aveau ciorba de fasole sau legume și ardei umpluți, plus pandișpan cu mere și prune.

Mancarea foarte bună, dar suficient de scumpa. Ciorbele, 17 lei, felul 2, 35 lei iar prăjitura și cafeaua, 7 lei. 

Am plecat de la Viscri înapoi spre Saschiz. Între timp, ideea de dimineață prin care ne gândeam ca ar fi frumos sa facem un traseu de biciclete a prins contur mai ales după ce Horia a văzut doua familii cu copii, doar puțin mai mari decât el, care se pregăteau sa plece la drum.

Prin urmare ne-am întors în Saschiz, ne-am alimentat cu apă de băut de la un izvor din sat și am plecat spre un loc calm în care sa punem cortul. Am găsit o poiană înaltă, fix în drumul pe care aveam sa îl urmăm a doua zi cu bicicletele, într-o fâneață gata cosită. Un loc numai bun, ca să nici nu stricăm iarba oamenilor și să avem și loc în care să ne punem cortul.

Din păcate, apa (râul) era foarte departe. Dar nu a fost o mare problema. Am umplut recipientul cu apă de spălat o dată, și am folosit-o la spălat pe mâini și pe ochi. Vasele, le-am șters doar (nu am gătit în seara asta) în speranța că la următoarea campare o sa avem noroc de mai multă apă.

 

Sâmbăta 22.august.2020

Ne-am trezit la 7.30. Am făcut și am mâncat micul dejun și am strâns cât de repede am putut. Alin a plecat cu mașina sa o ducă înapoi în sat, unde aveam sa ne întoarcem din traseul străbătut pe biciclete. 

Dimineata, înainte să strângem bagajele

Eu și băieții l-am așteptat la locul în care puseserăm cortul, împreună cu bicicleta mea și a lui Horia. Alin s-a întors după aproximativ jumătate de oră pe bicicleta lui. Am plecat la deal. Pe traseul "albastru". Cel mai scurt traseu cu plecare și întoarcere în același punct. Pleacă din satul Saschiz, trece pe dealuri pe deasupra satului Daia, coboară apoi până în Cloașterf și urcă înapoi în Saschiz. 

Prima parte a drumului a fost numai urcare. La început pe pantă domoală, pe șosea asfaltată. Apoi, după ce am ieșit din păduri în vârful dealurilor, tot la deal pe un drum de tractor până în punctul cel mai înalt. Cu totul urcarea a fost de vreo 8-10 km. În vârful dealului, la cel mai înalt punct, ne-am oprit pentru o pauza în umbra pădurii în care abia intrasem. De acolo, pentru o bucata bună de drum, poate 6 km, traseul a mers numai pe curbe de nivel sau la vale prin pădure. Când ne-am apropiat de satul Cloașterf, traseul a început să coboare foarte mult pe un drum accidentat de piatră. 

Am intrat și am traversat satul Cloașterf, prin fața bisericii pe care o vizitasem cu o zi în urmă și apoi am luat-o la stânga către Saschiz, dar nu pe drumul național ci în continuare pe via Transilvanica. Din Cloașterf pana în Saschiz, pe aici, peste dealuri, nu sunt mai mult de 5 km. Era deja trecut de ora 13.00 și drumul a urcat aproximativ 4 din cei 5 km. A scos sufletul din noi, mai ales că vremea era călduroasă de-a binelea iar gândul că eram deja la sfârșitul drumului nu ne mai motiva deloc și abia așteptam să ajungem. 

La final, în sat, am întrat la Hanul cetății unde am luat prânzul. Mâncarea cinstită, făcută suficient de bine și decenta la preț. Din păcate, oferta foarte slabă: grătare cu garnituri. A compensat în schimb felul bun în care era gătită. Am luat 3 porții pentru toți patru și a fost suficient. Fripturile de piept de pui și ceafă de porc au costat câte 15, respectiv 17 lei, iar garniturile 10 lei fiecare. 

Când am terminat, am pus bicicletele pe mașină și am luat drumul Sibiului. Băieții erau cumplit de obosiți, mai ales Horia care trăsese eroic pe cei 20 si ceva de km cu bicicleta. Bine, toți eram, dar copiii, mai abitir, așa că au adormit aproape instantaneu. 

Speram să mai găsim campingul deschis la Ocna Sibiului și să putem face niște baie în ștrandurile cu apă sărată care ”te plutesc”. Planul era să petrecem noaptea la Ocna Sibiului și spre după amiaza-seara, a doua zi, să ajungem la bunica la Hunedoara pentru a ne retrage din calea ploilor care erau anunțate pentru zilele următoare.  

Când am ajuns la Ocna Sibiului planurile ni s-au frânt puțin  Era foarte aglomerat. Erau sute de mașini în parcările ștrandurilor iar oamenii erau buluc în toate cele patru zări. Am hotărât, așadar, să mergem direct la bunica la Hunedoara. Oricum ne aștepta demult și nu mai merita întârzierea.  

Am ajuns seara, în jurul orei 20.00, am făcut câte o baie, am mâncat și ne-am pus la somn. Era primul somn în pat, după mai bine de o săptămână și era mult așteptat (de mine, cel puțin – băieții și bărbatul din viața mea nu păreau să sufere)

 

Duminica 23.august.2020

Dimineața am lăsat copiii cu bunica și unchiul lor și am plecat, doar eu și Alin, la Alba Iulia să vizităm cetatea. 

A fost atât de ușor sa stăm în muzee, singuri, fără sa tragă nimeni de noi! Cred că trebuie să mai repetăm experiența asta din timp în timp.  

Vedere de pe zidul uneia dintre porțile cetății

Am vizitat catedralele evanghelica și ortodoxa, cetățile și turnurile de apărare, muzeele de istorie și sala marii uniri. Muzeul de istorie este mult rămas mult în urmă, într-o eră care nu îi mai face cinste nici lui, nici cetății a cărei renovare o aduce în rândul cetăților de vizitat din Europa și ar merita refăcut. În schimb, restul zonelor din cetate și cetatea însăși sunt foarte frumoase și frumos refăcute.

În totală opoziție, Muzeul Principia este realizat modern, cu informații succinte și atrăgătoare iar gazda muzeului (cel puțin cea pe care am nimerit-o noi în ziua cu pricina) face totul nemaipomenit de atractiv. Poveștile pe care le-am ascultat de la dumnealui au fost o veritabilă lecție de istorie despre imperiul Roman, comprimată și ușor de digerat.

Ne-am întors pe seară acasă la bunica, obosiți dar totodată relaxați.

 

Luni 24.august.2020

Plănuisem ca într-una dintre zilele pe care aveam să le petrecem la Hunedoara să facem o vizită până în județul Alba, la Laz, în satul în care a crescut Alin, pe valea Sebeșului. Am trecut pe la vechea casă a bunicilor familiei și le-am arătat băieților unde si-a petrecut tatăl lor o bună bucată a copilăriei. Ne-am petrecut ziua, ca la țară, prin ogrăzile vecinilor, copiii minunându-se de toate orătăniile din cotețe și de toate modurile de depozitare prin șure și pivnițe – copii de oraș, deh!

 

Marți 25.august.2020

Am stat acasă la bunica. Vremea a fost foarte proasta, cu ploaie și rece. Doar ne-am plimbat puțin prin jurul cartierului. 

 

Miercuri 26.august.2020

Am plecat la 10.00 din Hunedoara, în sfârșit, spre Apuseni. De unde plecasem cu acest gând, de a ajunge în Apuseni, încă de acasă, se pare că atâta ne-am ”rătăcit pe drum” încât ne-a luat mai mult de 10 zile să ajungem în acest punct. Am mers pe drumul E79, care e cumplit pe prost, pe alocuri fără asfalt deloc. 

La aproximativ 14.15 am ajuns în Glăvoi. Glăvoi, este o poiană foarte mare, aflată în mijlocul punctelor de interes și în apropierea celor mai frumoase și accesibile trasee din Apuseni. Poiana, pe weekend, înghite și 100 de corturi. În timpul săptămânii e suficient de liber și confortabil. Nopțile și diminețile a fost suficient de frig în perioada pe care am petrecut-o noi acolo. Pe la 5grd C. Pe marginea mai populată a poienii sunt vreo 6-7 cârciumioare unde se poate mânca în regulă, fără mari pretenții și la prețuri cinstite pentru un loc atât de îndepărtat de un prim oraș (zonă de aprovizionare).

Poiana e plină de izvoare cu apă potabilă, iar prin mijlocul ei trece un pârâu. Turiștii sunt rugați sa aibă grijă cu apa, cea din izvoare și cea din pârâu sa nu o murdărească.

Am plecat cu gândul să stăm vreo 5 zile aici.

Am pus cortul în fundul poienii. La intrare, pe lângă cârciumi, era plin. În spate, suficient loc cât sa ne simțim îndeajuns de liberi. 

Vedere de la locul nostru de cort

În prima zi/seară, doar am gătit și am fost la cârciumă pentru langoși și bere. Nu ne-am propus niciun traseu pentru prima zi și a fost mai bine așa, pentru că băieții au apucat să se obișnuiască cu noul loc.  

În prima noapte a fost cumplit de frig. De cum a dat umbra peste cort, până a doua zi de dimineață când a dat soarele peste noi, au fost maxim 5grd C. 

Cum povesteam la început, cu toate că ne așteptam să fie frig prin munți, Alin și cu mine aveam cu noi sacii de dormit de vară. Ceea ce a ajutat, în plus, să simțim și mai acut, frigul nopții.

 

Joi 27.august.2020

Ne-am trezit înghețați. 

Până a ieșit soarele nu am făcut nimic. Am așteptat precum șopârlele să iasă soarele să ne dezmorțească. Pe la 8.30 au început să se facă simțite primele raze de soare și abia atunci am făcut micul dejun. În jur de 10.00 am plecat pe traseu. Am ales pentru prima zi Cetățile Ponorului. Este un traseu relativ scurt și nesolicitant. Cetățile Ponorului sunt de fapt o peșteră, relativ aproape pe Glăvoi. Am plecat cu bicicletele vreo 2-3 km, până în locul in care traseul intră în pădure. Le-am lăsat sprijinite de un copac și i-am dat la vale prin pădure. Drumul e ușor de parcurs, doar cu unele porțiuni mai stâncoase care trebuie cățărate un pic. Copiii s-au descurcat de minune. 

Peștera poate fi străbătută dintr-un capăt în altul, atunci când apa este mica. Nu a fost cazul de data asta. Așa că l-am lăsat pe Alin să coboare până la intrarea în peșteră și apoi am plecat pe circuitul exterior până la cealaltă intrare. Cea de a doua intrare este mult mai accesibila decât prima la care am ajuns. Astfel, am coborât toți patru până în gura peșterii. Este scurtă. Din această intrare se vedea deja lumina din partea cealaltă. Nu am înaintat mult din pricina apei crescute. 

Am ieșit anevoie pentru că poteca era foarte abruptă, săpată în piatră și pământ ude, ca în toate peșterile. Am continuat apoi drumul prin pădure spre locul în care lăsasem bicicletele. Tot circuitul de la biciclete a durat cam 2 ore. 

 

Ce nu am povestit până acum, este modul în care i-am făcut pe băieți să meargă după noi atâta amar de drum și ore. Dacă pentru Horia, care are 7 ani, e destul de la îndemână să meargă atâta timp, pentru că oricum nu este la primele lui ture pe munte cu noi, în cazul lui Mihnea este ceva mai dificil, la cei 4 ani și puțin, pe care îi are. Până anul ăsta, la toate traseele montane (sau în orice altfel de călătorie care presupunea hălăduit pe drumuri din orașe sau din afara lor), a fost cărat în marsupiu (sistem de purtare pentru bebeluși și copii mici), pe burta sau pe spatele nostru, de mine sau de taică-său în funcție de cum ne împărțeam sarcinile. Vara asta, în schimb, cei 110 cm pe care îi are și cele 19+ kilograme pe care le atârnă, ne-au făcut să renunțăm de tot la căratul fizic. Prin urmare, trebuia inventat un sistem care să îl care după noi, precum măgărușul după morcovul din undiță.

Norocul a făcut să mă apuc să recitesc seria Harry Potter fix înainte să plecăm în această călătorie. Astfel că, la fiecare traseu am povestit romanele Harry Potter, cu toate amănuntele și cu o mulțime de răspunsuri pentru întrebările venite de la auditoriu. Băieții au fost încântați de povești și mi-au dat impresia că ar putea merge așa, până la capătul lumii. Numai pe mine să mă țină gura și răbdarea.

 

Când am ajuns înapoi în drumul forestier pe care mersesem cu bicicletele, le-am luat și am mai coborât 500 de metri până la Cabana Cetățile Ponorului. Cabana este încă închisă, oficial, circuitului turistic. Dar doamna avea pregătită niște mâncare, mai multa, pentru orice eventualitate și am putut mânca acolo o ciorba bună. 

Am încălecat pe șei și ne-am întors în Poiana. Am ajuns la cort după niște beri la Corneluș Mol. 

La cort am descoperit ca aveam vecini noi. O familie din Cluj, tare de treaba și prietenoși și cățelul lor, Charlie. 

Băiețelul de 10 ani, Dragoș, s-a jucat cu Horia și Mihnea. Am petrecut seara împreună cu ei la foc.

 

Vineri 28.august.2020

Ne-am trezit ca de obicei, la 7.30.

În noaptea asta nu ne-a mai fost la fel de frig ca în prima noapte. Dar de data asta ne-am și îmbrăcat aproape cu toate hainele pe care le aveam la noi (eu și Alin. Copiii au fost bine în sacii lor)

Când am vrut sa pregătesc micul dejun am observat ca ni se termina gazul în butelie. Prin urmare ne-am văzut nevoiți sa coborâm în oraș pentru gaz și câteva provizii. Totodată, nici pâine nu mai aveam.

Am coborât în Beiuș unde am umplut butelia cu gaz la o benzinărie, partener Rompetrol de la ieșirea din oraș către Oradea. Apoi ne-am oprit în centru unde am mâncat câteva felii de pizza și hamburgeri la o toneta fast-food și ne-am luat pâine. Spre prânz am luat-o înapoi la deal spre Glăvoi. Pe drum mi-a venit ideea sa ne oprim la râul din stânga șoselei ca să ne spălăm. Era cald și noi nu mai făcusem un duș cât de cât de 3 zile. 

A fost foarte bine. Ce bine e sa fii spălat! 

Am ajuns înapoi în poiană pe la 14.30. Nu am mai plecat la alt drum în ziua asta cu toate că de dimineață făcusem planul ca după ce ne întoarcem din Beiuș să mergem la Cetățile Rădesei. Am stat doar și am lenevit la soare cu niște beri și am făcut de mâncare (acum aveam din nou butelia plină 😀)

Seara, nu a mai fost atât de frig ca zilele trecute. 

 

Sâmbăta 29.august.2020

Regulamentar, trezirea la 7.30. Cineva ar putea sa își potrivească ceasul după noi cu trezirile la cort. 

Poiana de umpluse. Era weekend. De unde atunci când ne așezasem, eram aproape singuri în capătul poienii, acum aveam cel puțin încă 10 mașini prin preajmă. 

Ne-am făcut micul dejun (orez cu lapte pentru copii și roșii cu brânză și cârnați, pentru noi și Mihnea). Apoi am plecat cu mașina către cabana Vărășoaia. Urmam planul de cu o zi în urmă, să ajungem la peștera Cetățile Rădesei. Din păcate, în prima fază am ratat drumul. Am trecut pe șoseaua asfaltata, dincolo de Padiș și am continuat pe un drum forestier foarte pietros încă câțiva km. Am întâlnit în drum mașini venind din sens opus cu numere de Cluj dar nici unii nu știau sa ne spună dacă mergem spre cabana Vărăşoaia sau nu. Ne-am prins că ceva e în neregula și în clipa în care am dat de puțin semnal pentru telefoanele mobile, google maps ne-a spus ca eram pe drumul de Cluj, prin Răchițele. 

Am făcut cale întoarsă. Am trecut de Padiș, înapoi și pe un platou larg am luat-o pe un drum la dreapta, tot forestier, dar parcă ceva mai bun decât cel care ducea la Răchițele. 

Am mers aproximativ 4 km pe acest drum și am ajuns la aproximativ 20 de minute de mers pe jos, până la peștera cetățile Rădesei. Am lăsat mașina acolo și am luat-o pe jos prin pădure, pe marcaj punct roșu. 

Traseul a mers prin pădure vreo 20 de minute până la intrarea în peșteră. Peștera poate fi străbătută de la un capăt la altul, traseul putând fi parcurs prin peșteră sau pe deasupra ei. Am ales sa mergem prin peșteră în ciuda faptului că, din greșeală, nu aveam decât o frontala la noi. Totuși, peștera este scurtă, aproximativ 200 m, iar tavanul are câteva găuri (avene și porțiuni prăbușite) care lasă pe alocuri lumina sa intre. 

Prin interiorul peșterii traseul merge pe firul apei, ceea ce nu e neapărat plăcut pentru ca noi am intrat în bocanci acolo și am fi preferat sa nu ne udam de tot. Firul poate fi ocolit pe stânga sa prin dreapta pe stânci, cu ajutorul unor lanțuri instalate. Am făcut asta, dar suficient de anevoie deoarece pentru băieți a fost prima oara când s-au întâlnit cu astfel de bucăți tehnice. Chiar pe Mihnea ne-am l-am dat din mână în mână de câteva ori pentru că traseul era un pic cam prea complicat pentru cei 4 ani ai lui. 

După ce am ieșit din peșteră, traseul ocolește bucata de munte prin care se găsește peștera și în maxim 30 de minute duce înapoi la locul de plecare. 

Ne-am întors la Glavoi și am gătit pentru cina. 

Spre seara, poiana era deja aglomerată tare și plină de fum de la focurile oamenilor. Chiar am asistat la un fenomen pe care nu îl mai văzusem până atunci: fumul de deasupra poienii s-a ridicat drept în sus, ca un balon cu aer cald așezându-se fix deasupra mijlocului poienii, între noi si o mare lună, aproape plină. Dacă ne aruncam privirea spre marginile poienii cerul era limpede și plin de stele. Doar în mijloc, norul rotund de fum părea să acopere cerul.

 

Duminica 30.august.2020

Ne-am trezit, ca de obicei, la 7.30. În noaptea asta chiar nu a mai fost frig. Cu o seară în urma am putut chiar, sta la foc cu un singur rând de haine pe mine. 

Asta urma sa fie ultima noastră zi în Apuseni. Luni era timpul sa plecăm și noi spre vale. Se anunțau, de luni seara, ploi și frig, din nou, în această zonă.  

Așa că, am hotărât ca pentru ultima zi sa mergem sa ne plimbam prin Platoul Carstic Lumea Pierduta. Eu nu mai fusesem niciodată pe acolo, dar numele, împreuna cu influența pe care ne-o dădea povestea continuă cu vrăjitori a lui Harry Potter ne-a făcut să ne dorim de-adevăratelea să mergem acolo. Până și copiii nu păreau reticenți la o altă zi de bălăurit pe coclauri.

Ne-am uitat puțin pe hartă și am ales să nu mergem pe varianta traseului clasic, pe jos, prin Padiș. Ci am ales să mergem pe drumul forestier care ajunge la cabana Cetățile Ponorului și continuă la deal, prin pădure, cu bicicletele. Aveam astfel sa scutim vreo 2 ore de traseu pe care băieții ar fi început sa se plângă ca e greu și departe. Horia merge mult mai lejer și e mult mai atras de mersul pe bicicletă decât pe jos. Iar, în ceea ce îl privește pe Mihnea, el nu risca decât o plictiseală lungă, în scaunul bicicletei lui taică-său, dar scutea oboseala pricinuită de efortul de a merge pe jos 2 ore în plus

Prin urmare am plecat de la cort, cu pauza de langoși la una din cârciumile din poiană. Am străbătut cu ușurință drumul pana la cabana cetățile Ponorului și de acolo am continuat pe drumul care merge tot spre stânga. După nici 500 de metri de la cabana drumul este oprit de o bariera și nu se mai poate trece cu vehicule motorizate, mai departe. 

Am strecurat bicicletele pe lângă bariera și am continuat încă vreo 4 km pana la capătul drumului. Tot la deal, pe o panta mica, dar continuă. Horia s-a cam plâns de greutatea drumului dar s-a consolat cu gândul ca la întoarcere va fi fost doar la vale. 

Am lăsat bicicletele la capătul drumului forestier, legate una de alta. De acolo, pe un drum/potecă, perpendicular pe forestier am luat-o la deal. În scurt timp am întâlnit marcajul de cruce galbena care face turul tuturor avenelor mari din Lumea Pierdută. Am făcut circuitul în aproximativ 2 ore trecând pe la avenul Pionierului, avenul Geamăna, și avenul Negru. 

La întoarcere, drumul cu bicicletele a fost infinit mai ușor. Numai la vale, toți cei 4 km. Ne-am oprit la cabana Cetățile Ponorului pentru o ciorba și am continuat apoi până în Glăvoi unde am luat desertul: un rând de clătite. 

Când am ajuns cu bicicletele înapoi la intrarea în poiana, acolo unde încep să se întindă cârciumioarele cu mâncare, Mihnea a început să strige de la taică-său din scaunul bicicletei: ULA! ULA! ULA! ULA! Am ajuns la câlciumă! Am ajuns la câlciumă!

 

Seara am făcut foc și am stat acolo până am citit poveștile dinainte de somn. 

Familia cu care ne împrietenisem plecase în cursul dimineții înapoi spre Cluj. Poiana se golise deja suficient, având în vedere ca weekendul se terminase. 

 

Luni 31.august.2020

Planul pentru luni era sa strângem și sa o luam la vale ca să vedem peștera Meziad. 

După atâtea zile de stat în fum în schimb, eu mi-am dorit foarte tare sa ne oprim în locul de făcut baie de pe malul râului, aproape de Boga. Așa încât, pe la 10.30-11.00 eram la râu spălând-ne pe noi și rufele de praful, căldura și fumul ultimelor zile. Având în vedere că nu știam ce urma sa întâlnim mai departe, și unde aveam sa mai campam am preferat sa spăl la râu și o parte din rufe. Aveam sa le uscam în seara aceea și zilele următoare pe unde urma sa ne mai oprim. Prin urmare cu ligheanul și săpunul de rufe, am rezolvat cazul în maxim 40 de minute. 

La 12.30 eram gata de plecare. Am avut curiozitatea sa verific programul peșterii așa încât am hotărât sa nu întârziem și mai mult. Ultima intrare în peșteră era la 15.00

Ne am oprit la Beiuș, la Penny pentru câteva cumpărături scurte. Deja ni se făcuse foame și nu vream să mai pierdem timpul cu mâncarea din portbagaj sau pe la vreo cârciumă. Așa ca am luat câțiva morcovi și ardei pe care i-am mâncat cu sandvișuri cu pui și niște iaurt de băut. Un prânz cinstit. 

Am ajuns la Meziad chiar înainte de ultima intrare. 

Peștera e frumoasă. Cu galerii și săli înalte și spațioase. Cu 3 niveluri (dintre care doar doua vizitabile turistic) și poduri naturale între niveluri. 

După ce am ieșit, pentru ca văzusem pe drum un indicator spre peștera cu cristale de la mina Farcu am mers în direcția asta în ideea de a vedea măcar unde e și a găsi un loc de cort în drum. 

Am ajuns fix când se intra de ultima tura, la ora 16.00. Doar ca băieții adormiseră în mașina și mi-a fost milă să îi mai trezesc. Am plecat să căutam un loc de cort cu planul de a vizita a doua zi peștera cu cristale. Avea sa se deschidă abia la ora 12.00

Am găsit un loc bun, relativ aproape de drumul județean care leagă satele Remetea - Roșia - Meziad, pe malul unui râu. 

Nu mai aveam mâncare pentru cină, că mâncarea de ciuperci pe care o făcusem în ultima seara în apuseni se terminase și oricum băieții nu sunt cei mai mari fani. Cum ne-am oprit devreme am avut timp de gătit. Am făcut o mâncare de fasole verde din conservă cu morcovi și carne de vită tot din conservă. Se face foarte ușor având în vedere ca toate ingredientele sunt aproape gătite și are gustul apropiat de cel a unei mâncări făcută din legume proaspete. Băieții au fost mulțumiți. Alin a făcut și salată de ton.

Am profitat ca ajunsesem devreme, ca aveam râul foarte aproape și puteam sa spălăm vasele ușor. Astfel încât am făcut și o curățenie generală în lada frigorifică.

Am stat de vorbă cu o doamnă din sat care era cu bivolițele la păscut. E interesant sa auzi cum vorbesc și gândesc oamenii de peste tot.

Seara, am strâns tot și ne-am băgat la somn după ce a răsărit luna. O lună mare, plină și frumoasă care lumina toată poiana.

 

Marți 01.septembrie.2020

Din păcate ne-am trezit pe ploaie. Cu un cer acoperit parțial de nori negri care se vălătuceau deasupra noastră fără sa ne lase loc sa înțelegem dacă pleacă sau vin. Am strâns într-o pauză a ploii și am așteptat. Peștera cu cristale era la doar 20 de minute distantă de locul nostru. Și nu se deschidea decât la 12.00. Prin urmare am sperat să nu ne mai plouă și să reușim sa petrecem dimineața liniștit. Am avut noroc.

La 11.00 ne-am pus în mișcare și am ajuns la timp cât sa mâncăm niște mure de pe dealul din preajma peșterii.

La 12.00 am intrat în peșteră. Este impresionanta.

Intrarea se face prin intrarea unei vechi mine din care se extrăgea minereu de aluminiu. În anii '80 a început acolo exploatarea minereului de bauxita. În timpul exploatării, în urma exploziilor pentru mărirea galeriilor minei s-a descoperit peștera. Este o peșteră fără ieșire naturala în exterior. Și singura peșteră cu cristale din Europa. Având în vedere raritatea peșterii, exploatarea minieră a fost închisă la scurt timp după descoperire și s-a făcut loc pentru vizitarea turistică a locului.

Galeriile sunt strâmte și anevoios de parcurs. Partea de vizitat este scurtă, dar cristalele de calcit o fac într-adevăr spectaculoasă. De acolo, de unde se oprește galeria turistica, ghidul ne-a spus ca poate fi vizitata speologic, cu rezervare telefonică anterioară și fără echipament special complicat. Doar haine și încălțări impermeabile și lumină. Pentru ca de la acel punct în continuare peștera nu mai este electrificata.

Am plecat de la Farcu cu gândul sa coborâm cumva, spre sud, fără mare graba. Nu aveam un plan bine pus la punct. Urma sa mergem pe direcția Beiuș, Ștei, Câmpeni, Abrud, Alba. Pe undeva în preajma de Alba Iulia vream să punem cortul. Planul pentru ziua următoare era să trecem Transalpina.

În schimb, în seara asta tot mergând spre Alba nu am găsit niciun loc de cort care să ne convină. E drept, vremea era proastă, stătea să plouă în orice moment și bătea vântul foarte tare. Ne-am zis așadar să trecem de Alba Iulia spre Sebeș si apoi spre Laz (satul copilăriei lui Alin) și sa găsim un loc unde sa punem cortul pe malul râului Sebeș.

Până la urmă, cu ajutorul veșnicului Google Maps, ne-am oprit abia lângă Petrești, la coada lacului de acumulare Petrești. Este un loc bun, în ciuda faptului ca mașina trebuie sa rămână pe drumul de exploatare din jurul lacului, iar cortul e puțin mai jos, chiar pe mal. 

Locul de la coada Lacului Petrești (în dreapta se vede galeria de deversare a CHE din amonte, care atunci cand functioneaza face multă gălăgie șă stârnește valuri pe lac)

Am rămas acolo peste noapte, dar vremea era proasta și doar am mâncat repede ce aveam deja făcut din noaptea din urma și ne-am băgat în cort. A plouat toată noaptea. Dimineața ne-am trezit pe un cer semi întunecat. 

 

Miercuri 02.septembrie.2020

Am strâns și am mâncat micul dejun.

Până ne-am foit și am adunat toate bagajele, a ieșit soarele. Și deversarea de la CHE din amonte se oprise și lacul nu mai bulbucea ca în noaptea dinainte. Prin urmare am făcut o baie înainte de plecare.  

Am luat o la deal spre Transalpina. Am trecut prin Laz, Sugag și am ajuns la Oașa. La Oașa ne-am oprit pentru o gustare. Din nou langoși. De acolo am făcut un ocol până spre domeniul schiabil Șureanu. Am fost ușor dezamăgiți. Sunt 11 km până la "stațiunea Șureanu" și încă 7 până la pârtiile de schi. Drumul este forestier. Nu cumplit dar suficient de rău mai ales în perspectiva de a-l face pe zăpadă, iarna. Am înțeles de la oamenii care erau la pensiunile din stațiune că iarna se curăță zăpada de pe drum și rămâne accesibil. Dar tot nu m-as încumeta cu o alta mașină decât 4x4. 

Ne-am întors la drum, la Oașa și am continuat la deal pana la Obârșia Lotrului și mai departe. Nu am mai trecut pe acolo de 4 ani. În zona Obârșia Lotrului cât și pe tot traseul, locul a devenit ceva mai turistic. Sunt mai multe pensiuni decât știam și mai multe terase și tarabe care vând de la suveniruri la mâncare. 

Am continuat mai departe spre Transalpina. Mai făcusem o singura dată drumul, cred că chiar în anul în care a fost dat în folosință când încă nu erau parapete pe marginea șoselei. Acum mi s-a părut mai prietenos decât atunci dar în continuare suficient de complicat. Eu nu sunt cel mai bun șofer în viată și nu cred ca aș lua în calcul să conduc acolo. Vreodată! Noroc ca Alin se descurca mult mai bine decât mine. 

Când am ajuns la Rânca am considerat ca a face stânga pe drumul spre Baia de fier - Polovragi e o idee foarte bună pentru a ne petrece ultimele două zile de vacanță. 

Am ajuns lângă Peștera muierilor și am găsit un loc minunat de campat. Nu chiar în pustie, imediat după parcarea peșterii, se întinde o pădure, chiar pe malul unui râu. Mai erau acolo câteva corturi. În capătul poienii ne-am găsit și noi un loc și ne-am gândit ca ar fi un loc bun și pentru noaptea următoare. Era deja 16.00 și a doua zi am fi vrut sa vedem și cheile și peștera Polovragi cât și Peștera Muierii. După amiaza se arata caldă și prietenoasă. Băieții s-au băgat în râu. Noi ne-am făcut de treabă în jurul cortului. Cumpărasem de pe la Obârșia Lotrului câțiva hribi. I-am sotat în tigaie cu un pic de slănină și usturoi. Au ieșit delicioși. 

Băieții nu au fost la fel de impresionați ca noi de cina din ciuperci și au mâncat fasolea verde care rămăsese de cu o zi în urmă. Foarte bine! Mai mulți hribi cu slăninuță pentru noi! 

Ne-am băgat la somn, la 21.00, decent. 

 

Joi 03.septembrie.2020.

A plouat din nou toată noaptea. 

Ne-am trezit pe ploaie și umezeală. Ca sa subliniez, ceea ce a fost deja observat probabil, ceva ce îmi taie tot cheful când sunt cu cortul, este umezeala și fleșcăiala. Iar ziua asta nu se anunța prea bună din punctul astă de vedere. 

Am prins o fereastra fără ploaie și am făcut micul dejun. După asta, la 10.00 am intrat în Peștera muierilor. O peșteră frumușică, dar se vede că în vremuri mai vechi a fost locuită. Plus ca este vizitată de foarte demult și nu are aceeași frumusețe precum cele de la munte. Este, cum să zic... Un pic obosită!

În schimb, ghidul cu care am intrat a fost foarte profesionist și ne-a dat o grămadă de explicații despre lucruri pe care nu le știam. 

Se iese din peșteră, diametral opus. Am făcut cel aproape 1 km pe jos înapoi și ne-am suit în mașină pentru a merge și la Polovragi. Peștera Polovragi este una dintre cele mai vechi peșteri vizitate. Prin urmare, partea turistica este foarte "muncită". Am înțeles de la ghid că dincolo de partea turistică, peștera este foarte mare dar greu de plimbat în ea, pentru că galeriile sunt foarte înguste și se merge pe bucăți foarte mari, mai mult târâș. 

Am ieșit din peșteră și am coborât puțin în canionul Oltețului. Impresionant! Foarte strâmt și adânc. Probabil că vara, pe o vreme bună, poate fi străbătut chiar prin apă. Nu a fost cazul. 

Până am plecat a început să plouă din nou. Am luat decizia de a nu mai rămâne și noaptea asta aici. Mai aveam o singură noapte de vacanță și nu aveam nicio poftă sa o petrec în ploaie. Eram la doar 3,5 ore de casă așa că am decis sa strângem tot și să plecăm spre casă. 

Cel mai mult s-au bucurat băieții. Se pare ca 3 săptămâni pe drum le-a făcut suficient de dor de casă și jucăriile lor. 

Am strâns și la 19.30 eram în fața porții. 

O călătorie bună.