25 - 29.07.2020 - Cu bicicletele prin Deltă

Așa cum am povestit în episodul trecut, sambătă, 25 iulie, am pus patru biciclete pe mașină, copiii în scaune pe bancheta din spate și la 7.30 am pornit spre prima haltă, Cernavodă. 

Acolo am lasat copiii la mamaia și ne-am recuperat ceilalți doi prieteni din gară. Ei plecaseră cu trenul din București până la Cernavodă.

Ziua 1 - 25.07

Pe la 11.00 am ajuns în Tulcea, ne-am echipat și am plecat către bacul de mașini care trece Dunărea în cartierul tulcean, Tudor Vladimirescu. Am plătit pentru un om cu bicicleta lui, 3 lei, pentru traversarea Dunării. 

Din Tudor Vladimirescu am mers spre nord până la marginea satului Pătlăgeanca unde am gasit o cârciumă și ne-am asezat pentru o primă pauză. 

Pe drumul spre Pătlăgeanca, de pe dig, pe partea dreaptă am văzut prima colonie de pelicani. 

Colonia de pelicani de lângă Pătlăgeanca

După plecarea din primul sat am continuat drumul spre nord, intrând într-o pădure, pe un drum de piatră concasată. Foarte curând am întâlnit un post al Poliției de Frontieră. Domnii de acolo ne-au verificat actele și ne-au sugerat că pentru a ajunge în Pardina să o luăm pe digul Canalului Sireașa și apoi pe digul de lângă canalul 35. Drumul, spuneau ei, avea să fie mult mai spectaculos și totodată mai scurt pe canal, decât pe "șosea". De-asemenea șoseaua nu era neapărat cel mai drept și mai dorit drum de luat în roțile bicicletelor cu toată piatra aia concasată, în ciuda faptului că astfel am ratat vreo trei sate, tăind drumul prin pădure și canale. 

I-am întrebat deopotrivă pe polițilștii de frontieră dacă știu care sunt regulile în legătură cu campatul în Deltă, având în vedere că este rezervație naturală. Ne-au spus că atâta vreme cât campăm numai în vatra satului, nu e nicio problemă și că ar fi bine să avem biletele de intrare în rezervație cu noi. Le aveam. Le cumpărasem online cu două seri înainte. 

Am urmat, așadar drumul indicat de polițisti. Am trecut printre păduri și ape, am văzut cormorani și egrete. 

Peisaj de pe digul canalului 35

Am ajuns la sfârșitul după-amiezei în apropierea satului Pardina. După tot drumul lin, pe dig, pe pământ tare și ușor de pedalat, am intrat pe drumul de piatră pe care îl părăsisem cu aproximativ 15km în urmă. 

Am mai mers vreo 5km și am intrat în sat. Ne-am oprit, evident, în centru la cârciuma-magazin. Pentru beri, socializare cu localnicii, cina (din bagaje) și provizii proaspete de apă. Așa cum aveam să constatăm ziua următoare, eram în ultimul loc din drumul nostru, până în Sulina, unde am mai găsit apă curentă la chiuvetă și toalete cu canalizare.

Ne-am retras aprope de căderea nopții pe malul canalului 35, pe care venisem ca să punem corturile. Am făcut, pentru prima oară pe anul asta, cunostință cu țânțarii deltei. Ăia care roiesc atât de mulți în jurul omului, încât abia mai poți respira și pe care nu îi impresionează niciun Autan și nicio spirală fumigenă. Eu m-am băgat în cort înainte să se întunece de-a binelea, de răul țânțarilor. Dar și pentru că eram suficient de obosită 😀.

Traseul primei zile: Tudor Vladimirescu - Pardina

Ziua 2 - 26.07

Așa ne-am trezit după prima noapte pe malul apelor

Dimineața ne-am întors în sat, la cârciumă, pentru micul dejun și ca să aflăm informații de la localnici în legătură cu drumurile pe care aveam să le străbatem mai departe. Noi plecasem de acasă cu gândul că vom merge către Chilia Veche pe digul din apropierea brațului Dunării, dar un om întâlnit pe drum și hărțile pe care le aveam ne dădeau de înțeles că digul este impracticabil din diferite motive. 

Așa că, simțeam nevoia să întrebăm pe cineva din zonă, poate chiar ceva Poliție de frontieră, ca să ne scoată din impas.

Cât am stat la cârcimă a aparut un polițist de forntieră pe care l-am întrebat, cu harta noastră în față și omul ne-a lămurit că nu e nicio problemă să mergem pe dig. Ba dimpotrivă, drumul este mai bun și mai scurt decât alternativele pe care le aveam. Prin urmare, am votat în unanimitate digul și am încălecat pe șei. 

Drumul străbătut până la Chilia Veche a fost cel mai frumos drum pe care am mers în aceste 5 zile. 

Drumul prin pădure către Chilia Veche

Am străbatut din nou păduri și zone cu ape. Am mers pe lângă câmpuri pline cu stuf dar și pe lângă altele cu floarea soarelui. Am făcut baie în Dunăre și în canale. 

Chiar la 2-3 km de Chilia Veche, am hotărât să mai facem o baie, soțul meu și cu mine. Am ales un loc mai puțin mâlos decât celelalte și am intrat. Cu mâlul până mai sus de glezne, dar nu atât de mare cât să ajungă până l-a genunchi, ne-am dat drumul și am alunecat lin, unul pe lângă altul pe luciul apei. Nu am apucat să dăm de două ori din brațe, că ne-am trezit cu un șerpișor de apă înotând pe la capul nostru. Am făcut un pic valuri și l-am gonit, ca să nu treacă mai mult de un minut până când ne-a apărut pe la picioare. Probabil s-o fi speriat și el de noi că a urcat pe un trunchi de copac de la malul apei și a așteptat acolo să ieșim, ca să intre și el înapoi în apă și să își vadă de drum. 

Am străbătut rapid cei câțiva km rămași și am ajuns în Chilia Veche, undeva după prânz, duminică. Ne-am retras la umbra terasei unei cârciumi ca să ne odihnim și să mâncăm câte ceva din ce aveam în bagaje. 

Chilia Veche este un sătuleț draguț și curățel, dar ceea ce ne-a impresionat a fost biserica ortodoxă, care este acum în renovare. O construcție de la începutul secolului trecut, cu accente gotice. 

Biserica ortodoxă din Chilia Veche 

Încă o dată, în Chilia, mi s-a confirmat faptul că viața în Deltă (și în orice sat uitat de lume din România) nu este ușoară. Am rugat-o pe doamna de la magazin să ne umple sticlele de apă de la chiuveta ei (vazusem ca era una înăuntru) și doamna ne-a spus că nu se mai poate de la chiuvetă, că la ei în sat apa potabilă (sau de orice fel) curge cu program, câteva ore pe zi. Dar a fost atât de amabilă să ne dea un bidon de 5 l din rezerva dumneaei, ca să ne refacem noi rezerva de apă de băut.

Pe de altă parte, ca o ironie, pe ușa magazinului era lipită acea foaie pe care o vedem cu toții în ultima vreme, peste tot: metode de prevenție a infectării cu COVID 19. Printre acele metode de prevenție, încă poate cea mai eficientă dintre ele, este spălatul pe mâini cu apă și săpun minim 20 de secunde. Ei, sărmanii, nu au apă nici de băut, decat din când în când.

Se apropia seara și trebuia să găsim o variantă în care să fim transportați, cu tot cu biciclete, până la Periprava. Pasagerul nu circulă sâmbetele și duminicile către Periprava, iar luni, nu avea să vină decât după-amiaza. Nu prea ne permiteam să petrecem atâta timp în Chilia pentru ca nu ne-ar fi rămas suficient ca să parcurgem liniștiți restul de traseu pe care ni-l propusesem.

Prin urmare am întrebat pe la săteni să aflăm despre cineva care ne-ar putea duce cu barca. Este un drum de jumatate de oră, dar cum era duminică spre seara deja, nu se înghesuia nimeni să ne ducă până la destinație pe un preț decent. Am primit vreo 2-3 oferte cu 400 de lei, toți patru, cu bicicletele din dotare. Pe la 18.00-18.30, când nu se mai vedea nicio speranță de un preț mai mic la orizont, am acceptat să plătim atât pentru a ajunge la Periprava în seara aia. 

Drumul a fost scurt, dar frumos, ca orice drum cu barca pe canalele Deltei. 

Ajunși în Periprava am hotărât să căutăm mai întâi loc de cort. Eu îmi doream foarte tare să gasesc o apă, curgătoare sau nu, în care să mă pot spăla. Eram de două zile pe drum și deja miroseam cu toții a o "haită de bărbați bine". Cum "facem baie în toate râurile", nu aveam nicio problemă unde ar fi locul acela, atâta vreme cât puteam intra cât de cât ușor în apă.

Băieții insistau să punem corturile chiar pe malul Dunării, aproape de debarcader, dar din punctul meu de vedere nu era o opțiune valabilă pentru că malul era plin de stufăriș și nu se putea intra în apă. 

Prin urmare, i-am lăsat în urmă și m-am dus spre sat. La cârciumă, pentru ca toată viața socială a oricărui sat se petrece acolo. Așadar, la cârciumă am întâlnit câțiva oameni pe care i-am întrebat unde am putea pune corturile la marginea satului, astfel încât să putem intra și într-o apă. Ne-au indicat malul lacului Nebunu, chiar pe ulița principală după ultimele case, pe dreapta. 

Cârciuma-magazin din Periprava 

Am mai zăbovit la terasa cârciumii-magazin încă vreo oră, am mâncat și am mai băut niște beri. Între timp, domnul cu care stătusem de vorbă a plecat și s-a întors cu soția să ne invite să dormim la ei. Dar ne simțeam atât de liberi în statul nostru cu cortul oriunde și cu făcutul baie în lac, încât am decis să îi mulțumim dar să nu acceptăm oferta, altfel foarte generoasă. 

La căderea nopții am plecat pe malul lacului. Probabil cel mai frumos loc în care am dormit în aceste 5 zile. Dealtfel, în ochii mei Periprava a rămas ca fiind cel mai frumos și mai conservat sat al deltei dintre câte am vazut. 

Ulița principală din Periprava

Traseul celei de-a doua zile: Pardina - Chilia Veche (pe biciclete), Chilia Veche - Periprava (pe apă)

Ziua 3 - 27.07

Locul în care am dormit

Bicicletele la plecarea din sat

E adevarat că viața trebuie să fie cumplit de grea acolo. Iar în afara perioadei de vară, cel mai probabil ca locul să nu mai arate și să nu se mai simtă ca un colț de rai. Dar așa cum l-am vazut eu, prin ochii mei de biciclist călator obosit, asta este imaginea pe care mi-a lăsat-o. Oamenii amabili, primitori și prietenoși, peisajele minunate și senzația de liniște peste tot. 

Tot drept este că în sat mai sunt numai 4 copii la scoală și clădirea școlii își arată vărsta poate mai mult decât ar fi acceptabil pentru un astfel de stabiliment. Domnul care ne-a adus cu barca ne spunea că oamenii din Periprava își duc copiii la școală în C.A.Rosetti, care e centru de comună. Bine, asta nu înseamnă prea mult pentru satele din Deltă. 

C.A.Rosetti este satul în care am ajuns după Periprava. Între Periprava și C.A.Rosetti sunt aproximativ 12 km. Ținta noastră finală pentru ziua a treia era Sulina. Până în Sulina, din Periprava, sunt aproximativ 30 de km. Pentru orice om care a mers vreodată pe bicicletă, măcar și numai prin oraș, 30 de km sunt o distanță oarecum banală care se parcurge, cu pauze și tras de timp, în maxim câteva ore. Auzisem noi, înainte să ajungem în zonă, că drumul până in C.A.Rosetti, cel puțin, nu ar fi dintre cele mai bune. Lucru de așteptat, având în vedere că trece exact pe la marginea pădurii Letea, unde știm că solul este nisipos și sunt formate dune de nisip. Dar, așteptările noastre nu au fost nici pe departe atât de groaznice precum s-a dovedit a fi drumul cu pricina. 

La plecarea de la cârciumă, cu o seară în urmă, i-am întrebat pe oamenii din sat cum se prezintă drumul către următoarea noastră destinație. În primul moment, răspunsul domnului care ne-a oferit camera a fost: "Eeee, ajungeți. Dar vă ia toată ziua ca să ajungeti la Sulina!"

Cum spuneam mai sus. Sunt 30 de km. Răspunsul domnului ne-a bulversat puțin, ceea ce cred că s-a vazut și pe fețele noastre. Pe a mea, sigur! Omul a încercat apoi să îndulcească răspunsul spunând că sunt ceva dune, mai ales la ieșirea din sat, dar apoi drumul se domolește. Ca să ne convingă a subliniat că pot merge pe acolo chiar si Dacii (mașini, nu Dacii liberi). Ne-a explicat apoi, că la ieșirea din sat trebuie să mergem numai drept, că vom merge o bucată de drum prin pădure, unde va trebui, cel mai probabil, să împingem bicicletele, iar după ce ieșim drumul continuă drept și îi dam înainte că nu mai sunt probleme. 

Zis și făcut! În dimineața zilei a treia, ne-am întors pentru puțin timp în sat, cât să luam micul dejun și sa ne umplem sticlele cu apă de la fântâna din curtea bisericii (În Periprava nu este deloc apă curentă. Doar câteva fântâni și Dunărea-mamă. Oamenii lăudau fântâna bisericii că are cea mai bună apă din sat) și apoi ne-am așezat la drum. 

Așezat la drum poate fi citit și literalmente. Pentru că cei 12 km până în C.A.Rosetti mai mult i-am stat decât i-am mers și mai mult am împins decât am pedalat! Drumul arăta ca și cum cineva a vărsat o plajă pe stradă. Dunele de nisip erau peste tot. Pe drum și în jurul lui. Roțile bicicletelor se înfundau în nisip până la spițe. Nici gând să se poată pedala. Am împins la biciclete, prin nisipul adânc probabil mai mult de jumatate din distanța dintre sate. Cealaltă parte am parcurs-o pedalând. Pe foaia a doua și pinionul al patrulea, în majoritatea timpului, înanintând cu o viteza de maxim 7-9km/ora. Nu puteam, nici pe lângă, nici pe bicicletă să parcurgem, legat, mai mult de 3-4km pentru că riscam să ne prabușim epuizați cu capul în vreo dună.

Drumul prin Pădurea Letea

Dintre toți, cel mai greu i-a fost unuia dintre băieți pentru că bicicleta lui e puțin mai mare decât el, dar în afară de asta, roțile bicicletei sunt subțiri, prea subțiri pentru mersul pe "plajă". Pentru el, probabil, bucata asta de drum a fost cu mult mai epuizantă decât pentru noi, ceilalți. 

Într-una dintre pauze ne-am oprit sub un copăcel. În clipa în care prietenul nostru, epuizat, ne-a ajuns din urmă, unul din noi i-a întins sticla de apă. Răspunsul a venit cu o voce sfârșită: "Nu-mi da sticla, că e prea grea!", după care omul s-a întins pe jos fără să mai spună nimic în următoarele câteva minute. 

Popas la copăcel

Porțiunea de drum parcursă pe biciclete a fost mai mult pe lângă drumul propriu-zis decât pe el. Pe alături era vegetație mică, boscheței, și nisipul puțin mai dur decât pe "stradă". M-am temut la început că am putea face pene printre mărăcini, dar s-a dovedit a fi o variantă cât de cât mai bună, cu tot riscul de a trebui sa schimbam camerele. Am avut totuși noroc și roțile nu au pățit nimic pe această bucată de drum.

Drum prin "savană"

Peisajul în schimb, a fost mirific. O combinație între pădure și savană africană. Aveam din când în când senzația că de după unii copaci urmează sa iasă un leu sau vreun ghepard. 

Am văzut caii din pădurea Letea și nenumărate păsări. 

Caii sălbăticiți

 

Când ne-am apropiat de sat, se vedeau în depărtare acoperișurile de tabla lucind în soare. În primul moment, printre valurile de căldură, am fost convinsă că e un miraj. Dar cu cât ne apropiam mai mult cu atât se deslușeau mai bine casele. Senzația de ușurare că am scăpat de acel drum nenorocit a fost fantastică. Eram rupți de oboseală după numai 12 km, parcurși în mai bine de 3 ore.

Acum înțelegeam de ce domnul de la magazin ne spusese că drumul până în Sulina avea sa ne mănânce toată ziua. Mai departe ne gândeam cu îngrijorare dacă nu cumva aveam să ne lovim de același gen de surprize. 

La intrarea în sat am găsit o fântână. Nu mai avea mai mult de jumătate de metru de apă, dar după cât transpirasem în ultimele 3 ore, apa aia, a fost cea mai bună apă pe care am băut-o. Ne-am umplut acolo sticlele golite pe drumul cel chinuitor și am plecat să căutăm centrul localității.

Traseul parcurs de la Periprava la C.A.Rosetti

Ne-am oprit la magazinul din sat pentru o gustare și ceva de băut. Cât timp am stat acolo au apărut câteva mașini de teren ale localnicilor care organizau ture de "safari" prin pădurea Letea și împrejurimi. Unul dintre șoferi ne-a abordat întrebându-ne de unde venim și încotro ne e drumul. Când a auzit pe unde trecusem și că aveam de gând să mergem în Sulina, ne-a spus că drumul nostru mai departe nu avea să fie la fel de prost ca cel pe care venisem, ceea ce în prima fază ni s-a părut un lucru de-a dreptul îmbucurător. Doar că a continuat spunând că mai departe aveam să mergem pe drum de piatră concasată, destul de ascuțită și mai în glumă, mai în serios, ne-a spus că dacă până acum am împins bicicletele, de aici încolo avem toate șansele să le cărăm în spate pentru că drumul ne poate produce pene.

Nu i-am mulțumit neapărat pentru "viziune" cât pentru că ne-a spus ce fel de drum aveam să întâlnim de aici înainte și l-am lăsat în calea lui. 

Am plecat și noi, curând, mai departe. Se adeverea că omul nu greșise. Drumul era drept, trecea printr-un câmp larg și mai mult arid. Până în următorul sătuleț nici apa Deltei nu am mai vazut-o. Eram ca într-un deșert plin cu ciulini. Așa îmi imaginez că arăta Câmpia Bărăganului înainte de a fi colonizată la jumatatea secolului trecut. 

Drumul prin câmpia plină de ciulini

După câțiva kilometri de mers și clănțănit dinții pe drumul de piatră, am ajuns în satul Cardon. Este mult spus, sat. Din ce am putut vedea, Cardon este o așezare cu nu mai mult de 15 case. Una dintre ele este o pensiune turistică, care aparent intră în circuitul "safari", pentru că mulți turiști erau opriți acolo pentru prânz, iar după masă și-au continuat drumul cu bărcile, probabil spre Sulina. Cât ne-am oprit pentru scurtă pauză în Cardon, i-am auzit pe câțiva dintre ei șușotind spre noi: "Ăștia sunt ăia de au venit cu bicicletele prin pădure!" 😃. Mi s-a părut amuzant, pentru că până de curând eu eram cea care mă minunam la apariția bicicliștilor de cursă lungă, sperând că într-o zi să am timpul necesar pentru astfel de ture. 

Oamenii de la pensiune au fost tare amabili cu noi și ne-au dat un castron plin cu gogoși. Probabil că sfârșeala și chinul prin care trecusem pe drumul de nisip din dimineața aia, încă se vedeau pe fețele noastre. 

Cardon

După Cardon, drumul a continuat la fel de arid dar pe marginea din dreapta am avut mai tot timpul lângă noi un canal pe care mai treceau din când în când bărci care duceau turiști de la Sulina spre zona pădurii Letea și înapoi. 

Canalul pe malul căruia am continuat drumul până la Sulina

Am mers pe drumul dintre Cardon și Sulina poate vreo 10 km. Chiar când deja vedeam acoperișurile orașului ne-am trezit că unul dintre băieți avea pană. Se pare ca previziunile domnului din C.A.Rosetii începuseră să se adeverescă. Prietenul nostru a reparat roata și ne-am pus din nou în mișcare, dar nu am apucat să mai facem un kilometru, când, același om, aceeși bicicletă, aceeași roată s-a stricat din nou. 

Înjurând când printre dinți, când mai cu voce tare, a început să meșterească iar la roata buclucașă. Și printr-o coincidență, omul cu previziunea a trecut cu mașina pe lângă noi, în drum spre Sulina (își terminase, pare-se, tura cu turiștii și se întorcea în oraș). S-a oferit să ne ducă el până în oraș, dar nu înainte de a ne arunca un "v-am spus eu că o să ajungeți să le cărați voi pe ele!". I-am mulțumit pentru ofertă, dar chiar vream să ne continuăm drumul pe biciclete, că pentru asta eram acolo. Plus că pana a fost rezolvată în câteva minute și astfel ne-am continuat drumul. 

Am ajuns în Sulina pe malul stâng al Dunării. Partea mare de oraș este pe malul drept. Trebuia, așadar, să găsim pe cineva care să ne treacă canalul, cu tot cu biciclete. 

Tot mergând noi pe chei, așteptând să ajungem în dreptul vreunui debarcade/bac/ceva care să arate a zonă de trecere a Dunării, cine ne întâmpină pe splai? Tot "domul cu previziunea": "Eheeee! Iată deci că până la urmă ați ajuns! Eh, lăsați, că așa o să țineți minte excursia asta!"

Ce e drept, toate întâmplările obositoare se transformă în amintiri frumoase până la sfârșit. 

 

 Traseul parcurs de la C.A.Rosetti la Sulina

Câțiva metri mai departe de locul întâlnirii neașteptate am găsit locul de trecere a Dunării. Doi bărbați cu o barcă mare de lemn, făceau curse de pe un mal pe altul al canalului. Ne-au trecut pe rând, doi câte doi, iar trecerea pentru doi oameni cu două biciclete a costat 10 lei. 

Ne-am oprit la o terasă unde am mancat puțin și apoi am plecat să căutăm un loc unde să punem cortul.

Un prieten ne povestise de un loc, la ieșirea din oraș, către plajă, pe partea dreaptă a drumului, pe malul unui canal. Am găsit cu ușurință locul. Doar că bărbații din viața mea nu se hotărau pe care parte a canalului să campăm așa ca am luat o pauză așteptându-i să delibereze.

Locul unde am luat pauza 😀 (sub pod se vede locul de cort)

Am făcut o baie (a se citi: spalat jegul adunat pe drum) și am instalat corturile. Era momentul să ne odihnim după efortul zilei ce tocmai se încheia.

Locul de lângă Sulina, unde am dormit

Am decis ca a doua zi să nu plecăm spre Tulcea cu Pasagerul, cum fusese planul inițial, ci să mai petrecem o zi în Sulina. După toate aparențele era un oraș care merita vizita de măcar o zi. 

De fapt, planul era să luăm Pasagerul până la Gorgova. Gorgova este o localitate amplasată pe brațul Sulina, aflată cam la 2/3 din drumul între Sulina și Tulcea. Aflasem că de la Gorgova este din nou drum, nu doar apă și ne-am gândit că am putea continua pe biciclete până la Tulcea. Totodată aveam și variantele prin care să mergem direct până la Tulcea cu vaporul, dacă ne-am fi simțit prea dărâmați ca să mai pedalăm vreun pic în ultima zi a călatoriei noastre, sau varianta de compromis prin care coboram la Partizani și mai făceam pe biciclete numai vreo 20 de km, până în Tulcea, în loc de 40 câți ar fi fost de la Gorgova. 

Ziua 4 - 28.07

Am dormit până dimineața fără să aud nimic. La 7.30, am ieșit din cort pentru cafea. Am hotărât să strângem corturile și să pălecăm cu bicicletele, ca melcul cu casa în spate, să facem o baie în mare și să vizităm orașul. 

Prima oprire a fost plaja. Asta este la vreo 4 km de oraș iar oamenii parcurg de obicei drumul cu taxiurile. Există și o cursă locală de microbuz care străbate drumul ăsta. Când am ajuns, plaja în fața drumului de acces era deja plină. Am mers către stânga vreo 300 de metri până când am scapat de aglomerație și am petrecut acolo dimineața. Malul mării pe plaja din Sulina este extrem de prietenos. Se merge prin apă până la genunchi muuuult în largul mării.

Când am simțit că ne-a batut suficient soarele în cap, am plecat de pe plajă și ne-am oprit la o cârciumioară de la ieșirea spre drumul care ajunge în oraș. În zona asta sunt câteva tonete pentru fast food și băuturi care au instalate în fața lor și câteva mese. Deasemenea, la marginea plajei este și un restaurant mai mare unde se poate mânca în voie. 

Am plecat înapoi spre oraș cu gândul de a vizita puțin locul. 

Orășelul este, în opinia mea, cel mai curat și civilizat oraș pe care l-am văzut în România. Oamenii liniștiți, casele și curțile (de cele mai multe ori) îngrijite. Sunt în oraș și clădirile vechi de pe vremea Comisiei Europene a Dunării. O parte dintre ele păstrate frumos sau reabilitate. 

Prima oprire am facut-o la capatul estic al falezei în fața Palatului Comisiei. O clădire mare și împozantă care astăzi găzduiește sediul Secției Căi Navigabile Sulina din cadrul Administrației Fluviale a Dunării de Jos. La parterul ei se găsea o expoziție de pictură a unui artist local. 

Ne-am așezat pe o bancă și am stat puțin de vorbă cu niște localnici. Am aflat un pic despre drumuri și vreme, turiști și turism, viață izolată dar nu neapărat nefericită. 

Următoarea oprire a fost în fața casei Jean Bart, pe o băncuță cu fața la Dunăre. Am cumparat câte ceva de la magazinul de alături și am mâncat un prânz cam târziu pe malul fluviului. În spatele nostru, la parterul casei un grup de tineri făceau repetiții pentru ceea ce probabil urma sa fie în zilele următoare, un spectacol de dans. La o privire mai atentă am observat că locul era sediul comunității elene din Sulina. Iar dansurile și muzica, erau deasemenea grecești.

După masă, Alin și cu mine i-am lăsat pe ceilalți doi să își facă siesta și am plecat sa vedem Expoziția Sulina Veche (https://goo.gl/maps/7RCybDVB4yWSJ7yL6). Am avut o surpriză neașteptată și foarte plăcută când am descoperit că expoziția este una personală, realizată în exclusivitate de dl. Comârzan în propria curte. Este o expoziție frumoasă care atinge multe aspecte din istoria orașului Sulina și în care poate fi descoperită comisia Europeană a Dunării mai ușor și cu mai multă placere decât din orice carte de istorie. 

Am plecat încântați din curtea-muzeu. Am luat-o ușor, pe biciclete, spre capătul vestic al orașului și am descoperit pe rând case mai noi sau mai vechi, majoritatea păstrate bine și frumoase, fosta fabrică de prelucrare a peștelui (care azi este dezafectată) și comoara Sulinei, Uzina de apă. Povestea spune ca pe la sfarșitul anilor 1800 regina Olandei a vizitat Sulina care tocmai creștea sub avântul economic dat de statutul de Port Liber. Regina a cerut un pahar cu apă, iar localnicii i-au oferit apa direct din Dunăre. Când regina a înțeles că oamenii din acest loc beau apa direct din fluviu s-a oferit să finanțeze construcția unei uzine de apă. Aceasta funcționează și astăzi. 

Din păcate, incinta Uzinei nu poate fi vizitată, dar clădirea văzută din exterior merită plimbarea până la capătul orașului.

Uzina de apă din Sulina, construită în 1897

La sfârșitul plimbării ne-am reîntlnit cu baieții și am mai dat o tură până la malul mării. 

Am pus corturile în același loc ca și în seara din urmă și am petrecut acolo ultima noapte în Sulina.

 

Corturile la apus

Ziua 5 - 29.07

Ne-am trezit a doua zi foarte dimineață. Ne-am îmbarcat pe pasager cu biciclete cu tot și am hotărât să alegem planul de mijloc. Adică să mergem cu vaporul până la Partizani și de acolo pe drum până la Tulcea prin Nufăru, trecând cu bacul. Drumul pe biccilete avea sa fie cam de 20 km. Nu era atât de mult, chiar dacă unii dintre noi simțeau deja oboseala acumulată în ultimele zile. 

Drumul cu Pasagerul a durat vreo 2-3 ore. Timp în care am reușit să trag și un pui de somn, în soarele dimineții. 

 

 Poșeta aia mi-a ținut de pernă toată vara 😃

Am ajuns la Partizani pe la 10.00. 

Cum am coborât de pe vapor, ne-am oprit la magazinul din fața pontonului. Este un loc bun de luat masa. În fața magazinului sunt câteva mese cu bănci. 

Am cumpărat câteva roșii și cârnați de la magazin și cu ce mai aveam în sacoșă am încropit un mic dejun perfect.

Micul dejun la umbra

Am plecat pe drum către Nufăru. Drumul începuse frumos cu asfalt drept. Dar, doar până la ieșirea din sat. De acolo, mai departe, am avut parde din nou de piatră concasată. Noroc ca nu a durat decât câțiva kilometri. Nu am apucat să ne obișnuim bine cu ritmul drumului zgrunțuros, că ne-am dat seama că ne apropiem de Ilganii de jos și de bacul care duce către Nufăru.

Am trecut cu bacul și am plătit 3 lei pentru un om cu bicicleta lui. 

Drumul de la Nufăru până în Tulcea a fost pe șosea. Ceea ce ne-a plăcut. În schimb, numai dealuri de urcat și văi de coborât. 

Drumul pe care l-am parcurs de la Partizani la Tulcea

Chiar la intrare în Tulcea, coborând "a șaptea vale-adâncă", am zărit Satul pescăresc tradițional, pe partea dreaptă a drumului. Mi-am adus aminte că și cu un an în urmă, trecând prin zonă, îl văzusem dar nu avusesem timp sa intrăm. Așa încât, fiind prima din micul nostru pluton, am cotit spre dreapta, făcându-le semn băieților că eu vreau să vizitez locul. Au venit după mine și am intrat. Am plătit 10 lei pentru intrarea fiecăruia dintre noi. 

Mi-a plăcut mult!

Muzeul este conceput astfel încât urmează brațele Dunării din Tulcea până la vărsare, fiind expuse câte o casă tipică din fiecare sat de pe malul fiecărui braț.

Casa Letea

Interioare din casele muzeului

Asta a fost ultima oprire a acestei excursii. Mai departe am ajuns în oraș, am pus bicicletele pe mașină și am plecat înapoi acasă

A doua zi urma să mergem să ne recuperăm copiii de la mamaia de la Cernavodă.